Crinul alb

Ce m-a înduioșat cel mai mult în ultimul timp a fost o bătrînică. Purta două legături cu crini albi și parfumați, la ceas de seară, pe care îi oferea, aproape rușinată, tinerilor aflați pe o terasă din oraș. Cu ochii umezi de un albastru celest, cocîrjată de povara anilor și a unei traiste de rafie pe care o purta cu ea, bunica cu părul alb s-a apropiat timid de noi și ne-a întrebat, cu sfioșenie, dacă vrem un crin. Nu a zăbovit prea mult la nicio masă, ca un oaspete care nu vrea să deranjeze prea mult. Îi tremurau mîinile cînd ne-a dat floarea, culeasă din grădina ei, pentru cîțiva lei.

The End

Şi cum orice început are şi un sfîrşit... visele intră, eufemistic, într-o pauză mai lungă, la început de 2008.

Blog mioriţic

La finele lui 2007 a apărut un blog nou-nouţ, pe care vi-l recomand cu toată încrederea: Vrancea Mioriţică. Pentru cunoscători, veţi recunoaşte stilul şi persoana, de o valoare pe care puţini vrînceni o au.
Mult succes, V.M, şi bine ai venit în comunitatea bloggerilor mioriţici!

A venit iarna!

Primul fulg: wooaw! E atît de frumos cînd ninge! Perdeaua de fulgi de nea care plutesc cerniţi din văzduh, zăpada proaspătă care scîrţie sub fiecare pas... totul e alb, imaculat, rece. O emoţie şi o bucurie inexplicabilă mă cuprinde la fiecare ninsoare din an. Parcă aş primi un dar. Şi adevărul este că zilele astea m-am simţit ca de Crăciun :).

Fotoreporter

Am avut marele noroc şi satisfacţia de a-l cunoaşte timp de cîteva ore pe unul dintre cei mai apreciaţi fotoreporteri români. În cadrul unui workshop de fotografie de presă, Emanuel Tînjală ne-a povestit ce înseamnă tipul ăsta de fotografie, despre diferenţa dintre poză şi fotografie, despre munca de fotoreporter, ne-a arătat lucrări superbe realizate pe plaiuri mioritice, dar şi în timpul experienţei sale în SUA. S-a uitat cu un ochi critic şi pe ale noastre şi ne-a dat cîteva trucuri de a putea face o fotografie bună chiar şi cu un aparat de buzunar.
Manu, care este în prezent şi trainer la Centrul pentru Jurnalism Independent, mi-a spus că mai am mult de lucrat, dar că mai am şanse de recuperare :P. Mi-a plăcut mult de tot şi mi-a deschis ochii şi apetitul pentru foto.
Fotografiile de mai sus sînt realizate de el în toată ţara, începînd cu prima, care e chiar din Vrancea, iar restul din Sibiu, Mehedinţi, Maramureş, Bucovina, Apuseni.

Vă fac cadou o Leapşă

Preiau şi eu leapşa despre cadouri de la D3m3ntzial , tot bate Moşu la uşă.
Am stat cîteva minute bune pe gînduri - asta da leapşă grea- şi am ajuns la concluzia că toate darurile au fost speciale pentru mine în momentul în care le-am primit, dar nu a rămas din toată materialitatea lor, cu trecerea timpului, decît sentimentul surprizei şi bucuriei care a însoţit desfacerea fundelor şi ruperea ambalajelor colorate.
Mulţam pentru leapşă lui D3m3ntzial, dar nu mă interesează concursul, aşa că mă descalific singură şi dau leapşa mai departe tuturor celor care vor să o preia de bună voie :).

Strada Bistriţa, în Focşani

4 decembrie 2007

Moşule, că devreme ai venit

Este de abia 3 decembrie şi deja pluteşte în atmosferă aerul de sărbătoare. Azi, la supermarket, m-am simţit aproape ca în ajunul Crăciunului. Ghirlande şi beteală aurie, argintie şi albastră-strălucitoare împodobeau toate rafturile, autocolante lipite şi desene cu Moşu' atîrnau peste tot, figurine din ciocolată, evident tot cu Moş Crăciun, stăteau cuminţi aliniate pe rafturi, iar peste toate astea, un glas suav cînta cu dor colinde.
E bine, e rău, că mai sînt trei săptămîni pînă la fericitele sărbători şi sîntem de pe acum asaltaţi de promoţiile şi beculeţele scînteietoare ale Crăciunului? Se pierde ceva din magia sărbatorii, care se transformă într-o lună de goană după cumpărături? Sîntem o societate consumatoristă, Crăciunul este cel mai bun moment de exploatat pentru a deschide prăvălia, pe fundal de colinde, cu o lună mai devreme.
Mă tem că, dînd zilnic nas în nas cu copiile Moşului, fie prin magazine, fie pe stradă, o să încep să cred că el nu există de fapt.

I'm sick of

Ca orice bun român, nu puteam să trec cu indiferenţă peste Ziua noastră Naţională. Am făcut şi eu ceva deosebit de 1 Decembrie. O răceală.

Scuipă aici!

“Jurnalismul a fiinţat, întotdeauna, la limita acceptabilităţii sociale. Spre deosebire de alte activităţi, există întotdeauna ceva legat de jurnalism care prezintă în permanenţă probleme şi contradicţii” (Bromley O’Malley "A Journalism Reader" )

Există o meserie în care este imposibil să nu îţi iei flegme, să fii îmbrîncit şi huiduit, nu atît la propriu (deşi există şi aşa destule cazuri), cît la figurat. Face parte din fişa de post.
Mulţi ziarişti, dacă nu chiar toţi, de la mic la mare, au fundul tăbăcit şi faţa roşie, unii pe bună dreptate, că scriu tîmpenii, alţii pentru că sînt incomozi şi deranjează.
Presa este asociată, nu de puţine ori, cu goana după senzaţional, ştirile de la ora cinci, exagerarea şi minciuna, ignoranţa. Unii ar putea să spună că nu iese fum fără foc şi că fiecare îşi merită soarta şi renumele.
Am găsit la Tolontan pe blog un exemplu despre cum o intenţie cît se poate de onestă a fost interpretată ca o golănie şi taxată ca atare. "Cazul Şomlea este prototipul confuziei dureroase. Cînd un om obişnuit se trezeşte în mijlocul înjurăturilor şi suspiciunii semenilor săi, realizează cît de neîntemeiată poate fi reacţia unora. Este singura situaţie în care ziaristul ajunge să fie înţeles. De fapt, articolul a fost scris pentru că am aflat un fapt, l-am verificat, l-am considerat de interes public şi l-am publicat. Aceasta este meseria. În general, jurnaliştii difuzează informaţii aflate în posesia unor oameni care n-ar vrea să le vadă făcute publice. Dar practicarea acestei profesii nu ajută musai un om, ci pe toţi, printr-un efect social cumulat şi probat pe parcursul a 300 de ani de presă".
Fiecare plătim pentru greşelile noastre, dar unii parcă mai mult decît alţii.