vineri, 17 iunie 2011

Crinul alb


Ce m-a înduioșat cel mai mult în ultimul timp a fost o bătrînică. Purta două legături cu crini albi și parfumați, la ceas de seară, pe care îi oferea, aproape rușinată, tinerilor aflați pe o terasă din oraș. Cu ochii umezi de un albastru celest, cocîrjată de povara anilor și a unei traiste de rafie pe care o purta cu ea, bunica cu părul alb s-a apropiat timid de noi și ne-a întrebat, cu sfioșenie, dacă vrem un crin. Nu a zăbovit prea mult la nicio masă, ca un oaspete care nu vrea să deranjeze prea mult. Îi tremurau mîinile cînd ne-a dat floarea, culeasă din grădina ei, pentru cîțiva lei.