În microbuz: cursa infernală

Partea I - at first...
Iaşi, cu cîteva zile în urmă. Ajung în autogară, să plec acasă, cu microbuzul, pentru că ultimul tren spre casă plecase cu vreo oră în urmă. Mă apropii de maşină, de afară mi se pare cam pustie în interior. Mă mai uit o dată la placuţa de pe bord...Focşani, ora care trebuie. Bun, dau să deschid uşa şi mă urc în maşină. Care era într-adevăr goală, cu vreo 10 minute înainte de plecare. Mă instalez, nu înainte de a întreba (pentru a-mi lămuri îndoiala şi curiozitatea) dacă maşina e chiar de Focşani.
Şoferul mi s-a părut de la prima vedere cam ţăran (s-a confirmat pe parcurs). Individul începe să mă întrebe, aşa, ca unică clientă...ce mai fac..de unde sunt..ha ha ha, hi hi hi...îmi dă bilet..mai rîdem, mai glumim...se face ora plecării. Tot singură în microbuz, un prim semn de întrebare şi îngrijorare.
Plecăm.
Şi îmi spune că ar fi bine să mă mut de pe scaunul pe care stăteam, în direcţia uşii, că e curent. Şi mă mut, na...dacă a zis omu' că e curent, pe o banchetă în spatele lui.
Din una în alta îmi spune că îi place să asculte cîntece bisericeşti, şi nu cred că glumea, lucru ce m-a pus şi mai mult pe gînduri.

Partea II - love story
Şi începe să mă întrebe...de facultate, de prieten, cîţi ani am...că el are 29 şi nu e căsătorit. Bun, bună treabă.Îmi împărtăşeşte apoi din ideea şi experienţele lui despre dragoste şi căsătorie...neluînd în seamă tăcerea şi răspunsurile mele scurte şi crispate.
Singură într-o maşină cu un şofer destul de dubios, vreo 350 de km pînă acasă. Oki :D. Cîntăresc alternativele în minte: să mă fac că dorm sau să rămîn pe poziţii. Rămîn.
Se întunecase.
Îmi povesteşte, (cu un zîmbet complice), că tot aşa...a mai avut călătorii cu cîte o studentă, cu care şi-a mai trecut din timp cu dezvăluiri din astea.
La jumătatea drumului, la popas, îmi spune amical, că dacă mi-e somn pot să mă întind să dorm pe bancheta din spate. Am refuzat politicos şi în momentul următor m-am gîndit cît se poate de serios la ce obiecte mai dure/tăioase aveam cu mine şi am mai verificat o dată pe telefon tasta rapidă Poliţie.
Am pornit din nou, de data asta aşteptînd cu sufletul la gură următoarea bornă kilometrică, şi uitîndu-mă din două în două minute la ceas.

Happy end
Cînd am ajuns acasă am simţit că am atins pămînt sfînt şi mi-am spus că never ever nu o să mă mai expun la asemenea călătorii cu palpitaţii.
Cînd am coborît din maşină am trîntit uşa cu zimbetul pe buze, cît am putut de tare.