miercuri, 28 noiembrie 2007

Scuipă aici!

Jurnalismul a fiinţat, întotdeauna, la limita acceptabilităţii sociale. Spre deosebire de alte activităţi, există întotdeauna ceva legat de jurnalism care prezintă în permanenţă probleme şi contradicţii (Bromley O’Malley "A Journalism Reader" )

Există o meserie în care este imposibil să nu îţi iei flegme, să fii îmbrîncit şi huiduit, nu atît la propriu (deşi există şi aşa destule cazuri), cît la figurat. Face parte din fişa de post.
Mulţi ziarişti, dacă nu chiar toţi, de la mic la mare, au fundul tăbăcit şi faţa roşie, unii pe bună dreptate, că scriu tîmpenii, alţii pentru că sînt incomozi şi deranjează.
Presa este asociată, nu de puţine ori, cu goana după senzaţional, ştirile de la ora cinci, exagerarea şi minciuna, ignoranţa. Unii ar putea să spună că nu iese fum fără foc şi că fiecare îşi merită soarta şi renumele.
Am găsit la Tolontan pe blog un exemplu despre cum o intenţie cît se poate de onestă a fost interpretată ca o golănie şi taxată ca atare. "Cazul Şomlea este prototipul confuziei dureroase. Cînd un om obişnuit se trezeşte în mijlocul înjurăturilor şi suspiciunii semenilor săi, realizează cît de neîntemeiată poate fi reacţia unora. Este singura situaţie în care ziaristul ajunge să fie înţeles. De fapt, articolul a fost scris pentru că am aflat un fapt, l-am verificat, l-am considerat de interes public şi l-am publicat. Aceasta este meseria. În general, jurnaliştii difuzează informaţii aflate în posesia unor oameni care n-ar vrea să le vadă făcute publice. Dar practicarea acestei profesii nu ajută musai un om, ci pe toţi, printr-un efect social cumulat şi probat pe parcursul a 300 de ani de presă".
Fiecare plătim pentru greşelile noastre, dar unii parcă mai mult decît alţii.

Niciun comentariu: